Eu cred adesea că pe ei ostaşii,
Ai mamelor şi-ai ţării dragi feciori,
Nu i-au purtat spre-adâncul gliei paşii,
S-au prefăcut în stoluri de cocori. 
	
I-aud şi azi, din vremea-ndepărtată
Eterne ne trimit din zbor chemări.
Au nu cumva d’aceea câteodată
Se stinge glasul când privim în zări? 
	
Pluteşte stolul şi se pierde-n zare,
Vâsleşte greu, de drumuri obosit,
Şi-n rândul lui un loc pustiu apare,
Posibil, pentru mine e venit

Va fi o zi, cu stolul, cine ştie,
Eu voi zbura prin ploi şi vânturi reci,
Vă voi striga din bolta purpurie
Pe voi rămaşi pământului pe veci. 	

Eu cred adesea că pe ei ostaşii,
Ai mamelor şi-ai ţării dragi feciori,
Nu i-au purtat spre-adâncul gliei paşii,
S-au prefăcut în stoluri de cocori.